Visez adânc şi gândurile mă dor. Întind braţul spre tine, iar tu îmi zâmbeşti. Îmi muşc buza şi îţi zâmbesc şi eu.
Dar iar visez, iar îmi e dor… de chipul tău, de mângâierea ta… de parfumul tău îmbătător. Chipul tău îmi răscoleşte gândurile reci… Am început să alung cuvintele şi să-mi zugrăvesc sufletul în culori sumbre. Să mă închid în mine şi să visez. Să visez la orice, mai puţin la tine. E un dor imens ce mă doare şi mă lasă să ard încet… necontenit.
Să iubesc, să iubesc ca şi cum mâine aş muri… Aşa mi-aş fi dorit. Zâmbesc fad şi mă gândesc… nu, nu mă gândesc la tine. Mă gândesc la sufletul meu ce s-a pierdut în cuvintele şi surâsul tău. Alb şi negru, gol şi plin… eu şi tu. Suntem opuşi şi ne pierdem în lumea asta mare…
Sufletele noastre sunt hârtia pe care timpul îşi aşterne povestea cu peniţa lui ce lasă urme adânci… formându-se cicatrici în timp…
Ochii tăi, privirea ta, buzele tale, vocea ta, trupul tău, mângâierea ta…
Dar acum parcă e iarnă în sufletul meu. Inima mi-a îngheţat, iar sentimentele mi s-au spart ca ţurţurii ce pică pe trotuare.
Ochi pustii şi inimă rece…
Tresar uşor şi plămădesc în mine amintiri… mi-e sufletul plin de dragoste, de dor, de nebunie, de admiraţie… de tine…
Eu nu te chem în sufletul meu, tu singur te strecori uşor în el… Eşti ca un ghimpe şi mă înţepi uşor. Îmi place durerea pe care mi-o provoci şi nu pot să zic stop. Sunt vinovată fără să am vreo vină, eu vreau doar să mai vii încă o dată lângă mine…
Dar acum doar taci, aşa că mă închid în sufletul meu negru-gri şi aştept să vii…
Aştept să vii
