Luna pe cer îmi zâmbeşte şi-mi şopteşte tainic vechi poveşti. Poveşti în care ne plimbam sub clar de lună pe o alee pe care liniştea domnea. O alee pe care eram noi doi… ca doi singuratici ce se pierd în liniştea nopţii ce se lasă mângâiaţi de razele lunii şi protejaţi de miile de stele ce străluceau pe cer.
Păşeam încet, parcă încercând să oprim timpul… să ne petrecem timpul doar noi doi… apoi să-i dăm drumul ca şi cum nimic cu s-ar fi întâmplat. Apa ce curgea pe lângă alee ne cânta balade de iubire, iar vântul ne răcorea inimile înfierbântate. Sub clar de lună tu mă certai, dar mergeam mai departe… străbătând drumul cel lung în căutarea fericirii ce se găsea la capătul lui. Credeam că la capătul lui voi primi ceea ce demult aşteptam. Aş fi scris pe fiecare bucăţică din acea alee că mi-a fost dor de tine şi că vreau să simt cum buzele tale le ating pe ale mele, dar cred că aş fi scris degeaba. Poate că nici nu ţi-ar fi păsat, poate că ploaia ar fi şters toate urmele şi ar fi lăsat totul ca la început… Poate că totul s-ar fi pierdut în negura vremii, dacă tu nu m-ai fi prins în braţele tale şi nu m-ai fi sărutat ca să-mi opreşti lacrimile ce-mi udau obrajii.
Luna îşi continuă povestea… cu noi mergând mai departe, ţinându-ne de mâini şi înţelegându-ne doar din priviri.
Dacă am crezut vreodată că va fi ceva, a fost doar un început de nebunie. Nu au fost decât versuri scrise de un poet cu inima plină de iubire care mai apoi s-a plictisit de muzele lui şi le-a despărţit.
Acum poetul se roagă pentru iertarea marelui păcat ce l-a făcut. A unit doi oameni ce nu se înţelegeau. I-a chinuit şi i-a amăgit. Dacă a fost ceva cu adevărat, numai ei doi ştiu… Numai ei ştiu dacă a fost un strop de fericire într-o mare de tristeţe. Numai ei ştiu adevărul.
Poetul doar a dorit să creeze o poezie de o măiestrie ieşită din comun… dar nu a reuşit decât să unească şi în acelaşi timp să despartă doi oameni.
