Mi-ai dat un trandafir şi m-am înţepat într-un spin…
Mi-ai dar un sărut, dar buzele tale m-au ars…
Te-am privit în ochi şi m-am înecat…
Te-am strâns în braţe şi te-am iertat…
Ne-am întâlnit pe o alee, sub clar de lună…
Tu ţineai la spate un trandafir roşu şi parfumat
Pe care mi l-ai dat
Iar pe urmă m-ai sărutat.
Şi ne-am plimbat o noapte întreagă
Şi trandafirul nu m-a înţepat.
Zorile ne-au prins pe plajă, îmbrăţişaţi…
Admirând superbul răsărit…
Te-am sărutat…
M-ai purtat în braţe…
M-ai sărutat pe umăr…
Şi m-ai aşezat pe pat…
Priveai tavanul…
Şi părul îmi mângâiai…
Te-ai uitat la mine şi mi-ai zis…
“Un trandafir ţi-am dat…
Asta singura amintire ţi-a mai rămas…”
Pe urmă te-ai ridicat şi ai plecat…
Cu ce am greşit…
Eu nu ştiu…
Am luat trandafirul în mână…
Dar de data asta m-a înţepat…
Şi stropi din al meu sânge picurau…
De dragoste şi regrete încărcat…
Am lăsat sângele să picure…
Şi lacrimile să-mi curgă…
Tu ai plecat…
Şi pe mine singură m-ai lăsat…
Am zis că nu vreau să te mai văd…
Sau glasul să ţi-l mai aud…
Dar destinul nu a vrut…
Într-o zi te-am reîntâlnit…
Erai cu alta…
Avea şi ea un trandafir…
Oare ăsta să fie semnul despărţirii?
Trandafirul meu s-a uscat…
Dar spinii tot m-au înţepat…
Lacrimi amare îmi curgeau…
Pe acel mic trandafiraş…
Şi el parcă frumos şi parfumat…
Ca la început se făcea…
“Oare dragostea ofilită odinioară…
Va înflori iară?”
Într-o zi cu lună plină…
Pe o alee te-am zărit…
Erai singur şi mă aşteptai…
Mi-ai zis că aşa ceva nu vei mai face…
Te-am strâns în braţe şi ţi-am şoptit…
“Mi-a fost dor de tine…
Scumpul meu, dragul meu…”
*Apropo, nu se vrea a fi o poezie.