Stăteam în ploaie. Nu mă mişcam. Doar stăteam şi mă uitam în gol. Mă gândeam la acea femeie , care posibil să fi fost mama sau bunica. Mă gândeam la momentul în care mama ne-a părăsit. Oare de ce ar vrea acum să se întoarcă ? Ce rost ar mai avea ? Şi-aşa , copilăria mea şi a surorii mele a fost una urâtă , nefiind mama alături de noi.
M-am hotărât , ca din acea zi , să caut orice informaţie despre familia mea. Trebuia să mă lămuresc … Trebuia să-mi găsesc mama !
Am mai stat aşa în ploaie , să-mi ‘ aranjez ‘ planul. Mda , perfect ! Până la urmă , m-am hotărât să mă duc înăuntru. Eram leoarcă.
– Christine ?! Ce naiba … ? Eşti leoarcă , femeie ! mi-a zis Chloe , pe un ton răstit , venind spre mine.
– Mda , ştiu. Mă duc acasă, i-am zis eu , plictisită.
– Nici vorbă ! Unde să te duci aşa ?
– Păi , afară plouă , eu sunt udă , nu o să se întâmple nimic ! Poate doar o să răcesc … în rest , NIMIC ! i-am zis eu , calmă . punând accentul pe ultimul cuvânt.
Chloe se uită o clipă la mine , apoi la James , apoi la mine , apoi la James.
– FIE ! a spus ea .
– Păi , atunci vă las , porumbeilor , i-am zis eu , ridicându-mi sprâncenele , în sus şi jos , în sus şi jos. Apoi , Chloe m-a împins spre uşă
– Paa , am strigat eu de afară , fiind conştientă că nu eram doar noi 3 în tot Starbucks-ul .
Mi-au făcut amândoi cu mâna , nevrând să deranjeze şi ei atmosfera.
Se pare că ploaia se oprii , aşa că am avut cum să mă usuc pe drum. Nu era un drum aşa de scurt până acasă , dar am vrut să fiu singură. Vedeam cum soarele iese încet de după nori , încălzind copacii şi plantele amorţite de atmosfera de acum câteva minute. Mergeam liniştită pe străzile New York-ului care acum erau pustii. După acea ploaie torenţială , nimeni nu ieşi afară. Doar câţiva copii îşi fac apariţia , nemaivrând să stea închişi in case.
Am mers eu ce am mers , până ce văd umbra unei siluete , rezemate de un perete al următorului colţ. Am început să tremur uşor de fircă , dar mi-am continuat drumul , cu ‘pieptul înainte ‘ . Curajoasa de mine … Am păşit încet , încât să nu mă audă . Am trecut de colţ , cu speranţa că nu m-a văzut sau auzit , dar , degeaba :
– Tu eşti Christine ?
Înlemnisem.
– Mmm … da, am reuşit să scot pe gură.
M-am întors cu faţa la ea . Era aceaşi bătrână de la Starbucks.
– Tu nu eşti … ?
– Mătuşa ta .
Eram în gând : ” Ce spui tu femeie ? Te-ai ţicnit ? “.Nu mă aşteptam să îmi spună asta …
– Scuzaţi-mă , dar cred că mă confundaţi.
– Nu , chiar deloc, mi-a spus ea , cu un zămbet inocent pe faţă.
– Eu nu ştiam că … Ăăă …am încă o mătuşă.
A venit în faţa mea , mult mai aproape de mine , mi-a luat mâna într-a ei şi mi-a zis :
– Sunt cea care te-a crescut ! mi-a zis ea.
Exagerez. Era posibil numai că pentru mine nu era credibil aşa ceva. Eu am crescut alături de tata ! Nu de o femei pe care nici nu o cunosc.
– Vino ! Am să-ţi povestesc mai multe sus , a arătat cu degetul , spre un apartament dintr-un bloc .
Am dat din cap , afirmativ , vrând să aflu despre ce tot vorbeşte femeia aia acolo.
Misterul ( III )
