Privea albumul cu fotografii vechi…
– Ce frumos era atunci… Vezi? Uite ce rochii purtau femeile atunci. Tu crezi că mie mi-ar sta bine cu o rochie ca aceea?
– Tu? Îmbrăcată cu o rochie ca aceea? Cred că glumeşti…
– Şi oraşul era atât de frumos pe atunci…
– Era, nu ca acum cu tot felul de chestii din astea… cum le spuneţi voi?
– Moderne?
– Da, exact, moderne. Noi atunci ne descurcam cu ce aveam. Acum viaţa e atât de simplă…
– Hmm… ştii ce? Chiar mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci…
– Da? Aşa zici acum… Tu nici măcar nu te poţi dezlipi de cutiuţa aia vorbitoare…
– Telefon vrei să zici..
– O să-i zic cum vreau eu. Nu te poţi dezlipi nici de cutiuţa cu imagini…
– Da, da, da… Hai mai taci. Oricând aş putea renunţa la astea. Uite, chiar acum renunţ la ele. Nu o să mă mai uit la televizor şi nici nu o să mai vorbesc la telefon.
– Da… cum să nu?! Nu poţi rezista, aşa că nu încerca.
Lucy luă o pernă şi o aruncă în direcţia lui.
– Ştii foarte bine că nu mă poţi lovi. Totul intră prin mine şi nu mă loveşte deloc. Aşa că poţi da cât vrei în mine.
– Fir-ai tu!
– Lucy, hai la masă! se auzi de jos o voce de femeie…
– Mă duc la masă. Tu stai aici.
Lucy închise albumul cu fotografii, îl aşeză pe pat, coborî în grabă scările şi se aşeză la masă alturi de ceilalţi.
Se juca cu furculiţa în mâncare. Mama ei ştia foarte bine că nu-i place brocoli, dar deşi ştia asta tot brocoli pregătea.
– Dragă, nu te mai juca cu mâncarea. Mănâncă!
– Dar mamă… e brocoli…!!
– E bun, e sănătos. Mănâncă!
“Fir-ar mama lui de brocoli…”.
– Uită-te la fratele tău cât de mult îi place brocoli…
Lucy se uită la el şi se strâmbă.
“Nesuferitule…”
– Şi ce-ţi doreşti de ziua ta? o întrebă tatăl ei.
– Ăăă…
– Ştiu sigur ce ţi-ai dori. Acel costumaş alb cu guleraş cu dunguliţe albastre…
– Mamă, nu… Pe ăla ţi-l doreşti tu. Eu nu vreau ăla…
– Bine, bine… dacă nu vrei costumaşul ăla, deşi eu tot o să ţi-l iau, spune-ne ce vrei.
Deşi ştia că va regreta ceea ce urma să zică tot nu se abţinu.
– Păi eu… eu… îmi doresc să călătoresc în timp.
Râsetele cutremurau camera.
– Toanto, nu poţi călători în timp…
– Ştii tu mai bine, nesuferitule…
– Draga mea, ştii foarte bine că nu se poate aşa ceva…
– Mamă, ea are un prieten imaginar. Ea crede că totul este posibil…
Se uită spre Lucy şi se strâmbă la ea…
– Terminaţi! Nu vă mai strâmbaţi unul la altul, spuse tata.
– Nu e prieten imaginar ca să ştii şi tu. E o fantomă…
– Aaa… da… Ronald ăla… Dragă, ştii foarte bi…, spuse tata.
– Dragă, nu-l cheamă Ronald, ci Renold, îl întrerupse mama.
– Nu, nu şi iar nu… Îl cheamă Rickard. Marchizul Rickard de Vence al III-lea. E marchiz, adică a fost marchiz… Dacă voi nu-l puteţi vedea asta nu înseamnă că nu există.
Lucy lăsă furculiţa în farfurie şi se ridică. Se duse în camera ei şi se trânti în pat.
– Auzi, tu chiar ai existat, nu?
– Cum adică am existat? Eu exist…
– Da, da, da…
Călătorie în timp I
