Inspiră adânc şi mai citi încă o dată scrisoarea lui… Inima îi bătea mai tare şi mâinile îi tremurau. Fiori reci o cuprindeau… La fiecare cuvânt citit suspina şi gândul îi fugea. “Prinţesă, tu eşti a mea mea şi ştii foarte bine asta. Mă gândesc doar la tine, îmi vise îmi apari… Într-o zi o să mor de dorul tău…” Împături frumos scrisoarea şi şi-o băgă în sân. Luă o hârtie, înmuie peniţa în cerneală şi începu a scrie:
“Dragul meu prinţ,
Ca un Zburător cu pletele şatene îmi apari aievea-n vis. Tu pe gândurile mele ai pus stăpânire, dragă prinţ. Nu mai pot gândi, nu mai pot mânca fără să mă gândesc la tine… Distanţa-mi sfâşie inima… Te iubesc şi te aştept în vis.
Cu drag,
Prinţesa Ta”
Îşi reciti scrisoarea, o parfumă, o împături, o băgă într-un plic roşu sângeriu şi îi puse sigiliu. O mirosi, iar acest gest o făcut să suspine adânc.
Urcă grăbită scările spre turnul castelului, acolo unde stăteau porumbeii mesageri. Luă în mână o porumbiţă albă şi îi prinse scrisoarea… După ce îi prinse scrisoarea, prinţesa sărută porumbiţa. “Tu, porumbiţă albă cu a mea scrisoare… Zboară repede la al meu prinţ şi dă-i şi această sărutare…”
Prinţesa eliberă porumbiţa, iar aceasta porni în zbor spre meleagurile tânărului prinţ aducându-i o bucată din dragostea prinţesei pentru el. Tânăra fată stătea şi privea în depărtare cum porumbiţa se îndepărta de ea şi se apropia de tânărul prinţ…
Trecuseră zile şi nopţi la rând… Niciun semn nu se ivea. Nici porumbiţa, nici scrisoarea. Gânduri negre puse stăpânire pe tânăra domniţă. Dacă porumbiţa nu a ajuns? Dacă prinţul nu o mai iubea? Gândurile o năpădeau… lacrimile îi curgeau… inima îi tremura… şi porumbiţa tot nu apărea.
“Porumbiţă draga mea… Apari acum şi aici cu scrisoarea de la al meu drag prinţ”.
Mai trecu o noapte, mai trecu două… Porumbiţa nicăieri. Prinţesa mâinile îşi frângea şi în cameră ea se învârtea. Gândurile negre pace nu-i dădeau….
Până într-o zi… Dis-de-dimineaţă ceva se ciocni de fereastă. Prinţesa sări din aşternut. Cu mâinile tremurânde deschise o fereastră. Era porumbiţa. “Ahh… tu, porumbiţă albă… unde-ai fost? M-ai lăsat pradă gândurilor mele negre… Tu, porumbiţo… i-a să văd ce duci…”.
Luă scrisoarea pe care o aducea porumbiţa albă de pe alte meleaguri. Rupse al ei sigiliu, o desfăcu şi o citi:
Draga mea prinţesă,
Încă de la început ţin a mă scuza în faţa ta. Eşti dulce şi cuminte… eşti prinţesa mea. Eu pe nimeni altcineva nu am, prinţesa mea.
Distanţa să nu-ţi mai sfâşie inima-ţi micuţă. Distanţa se va sfârşi, doar timp să-mi dai iubita mea.
Cu drag,
Al Tău Prinţ”
Prinţesa jubila, inima îi bătea şi gândul îi zbura… La al ei prinţ, la al ei Zburător, la al ei drag prinţişor…
