Aerul nopţii are aroma cea mai stranie. Te învăluie în voalul ei negru şi pare să nu-ţi mai dea drumul vreodată… Cel puţin până la zorii zilei, când soarele îşi face sfios apariţia, izgonind luna în depărtări. Dar până la dimineaţă mai întâi trebuie să străbaţi o cale lungă şi întunecată.
Lumina zilei mă întristează, mă face să îmi pară rău că noaptea a trecut. Acum mă bucur de moment…
Întunericul îmi umple inima de calm. Absenţa luminii mă linişteşte. Noaptea poţi să visezi. Poţi să faci orice doreşti, orice îţi trece prin minte. Înnebunesc?…
Înaltul cerului întunecat şi acoperit de nori îmi dă putere. Mă simt luptător. Luna tăcută îmi ascultă gândurile şi mă îndrumă să-mi urmeze visele. Îmi dă putere să merg mai departe, se depăşesc orice obstacol al vieţii. Atmosfera asta mă calmează şi mă face să-mi pierd minţile în acelaşi timp. E aiurea. Am învăţat cum să furi noaptea din ceruri. Doar închide ochii şi totul e de partea ta.
Aerul nopţii este foarte misterios. Te îndeamnă spre depresie. Te împinge într-un abis al disperării. Cu toate astea, noaptea e atât de bizară…
Visează. Crede. Iubeşte. Nu întreba de ce, doar fă-o.
