Într-o colibă, pe o plajă uitată de lume, respiră două suflete. Respiră speriate. Furtuna ce izbeşte valurile de ţărm nu le ajută deloc. Fulgere crapă diferite porţiuni ale cerului de culoarea cernelii.
-Mi-e frică! O să se termine vreodată?
-Totul are un sfârţit, răspunde el pe un ton ce se vroia calm.
-Să înţeleg că şi noi…?
-Totul.
-Eu nu vreau să se termine! Niciodată! Chiar dacă asta înseamnă să rămânem aici pe veci şi afară să fie furtună, nu-mi pasă! Şi ştii cât urasc furtunile… Şi nu-mi pasă! Vreau să fim tu şi eu…noi…mereu…
Larimile n-o mai lăsară să spună nimic. Îmbrăţişarea caldă ce-o primi îi dădu siguranţa de care avea nevoie. Mintea îi dicta că nu va fi bine, dar inima ţipa din răsputeri că vor rămâne aşa mereu. Zâmbind, se lăsă purtată de somn, ingorând acum zgomotele furtunii.
Dimineaţa soarele şi cântul pescăruşilor o treziră. În colibă totul era pustiu, gol. părăsit parcă. Deodată un fior de gheaţă în străbătu întregul trup. Ieşi afară şi nu găsi nimic, doar plaja goală. Se întoarse şi începu să cotrobăie cu disperare printre puţinele lucruri din colibă. Simţea cum lacrimile i-au inundat ochii şi i se scurg rapid pe obraji. Nu-i păsa. Găsi o hârtie maro, mototolită şi apoi îndreptată pe care era scris ceva. Nu putea sa citească. Mâinile îi tremurau. Îşi facu curaj şi începu:
„Ţi-am spus – totul are un sfârşit.
Dar după orice sfârşit
vine un nou început.”
Lacrimile îi inundară din nou ochii. Ieşi afară şi se aşeză în mijlocul plajei. După un timp nu mai plângea. Se uita doar hipnotizată la valurile ce mângâiau nisipul ud. Întoarse capul în stânga ei şi văzu în depărtare o siluetă străină apropiindu-se lent.
Îşi întoarse capul iritată. Nu vroia să vadă pe nimeni. În plus, ea credea ca erau singuri acolo…
Îşi fixă privirea spre orizont. Silueta continua să se apropie de undeva din stânga ei. Începu să intre în panică. De ce se apropia atât de mult un străin? Încercă să pară indiferentă, să-l ignore în continuare.
Silueta ajunse la 2 metri de ea şi se opri. Îşi întoarse privirea din instinct. Era un bărbat. Un bărbat nu foarte înalt, dar în nici un caz scund, slab, îmbrăcat în alb. Primul gând ce-i trecu prin minte fu de ce s-ar îmbrăca cineva într-o cămaşă albă pe o plajă pustie.
Bărbatul zâmbea. Zâmbetul, înspăimântător de alb, te speria prin fericirea ce o emana.
-Se poate? o întrebă noul venit, aşezându-se lângă ea.
-Încearcă, răspunse ea privind din nou în gol spre orizont.
-Ai păţit ceva? întrebă el pierindu-i zâmbetul.
-De ce te-ar interesa pe tine? Eşti doar un străin, nu-ţi pasă.
-Şi preferi să stai singură şi să suferi? Mă gândeam că poate ai vrea să povesteşti cuiva…
Nu apucă să-şi încheie fraza, că ea începu să plângă în hohote. Un instinct nebunesc îi dicta să o îmbrăţişeze, dar se abţinu, ştiind că asta ar speria-o. Se mulţumi doar privind-o, deşi ştia că asta nu o ajută cu nimic.
Ea se calmă şi începu să povestească, descărcându-se. Când ajunse la seara precedentă nu mai putu continua, începând din nou să plângă. De această dată el o îmbrăţişă şi-i mângâie părul castaniu ce lucea în soare. O calmă, după care începură din nou să vorbească, deviind încetul cu încetul de la subiectul iniţial. La scurt timp începură să râdă. Zâmbetul lui alb o făcea şi pe ea să zâmbească, iar zâmbetul ei îl transforma pe al lui în râs.
Soarele deja începea să coboare din mijlocul cerului, iar pe plajă râsetele din ce în ce mai stridente continuau. Nu le era nici foame, nici sete, nici somn. Se hrăneau unul cu râsul celuilalt. Deşi abia se cunoscuseră şi încă nu-şi ştiau unul altuia numele, fiecare ştia cel puţin jumătate din viaţa celuilalt.
Priviră apusul împreună, apoi se despărţiră. El o sărută pe frunte, ca un vechi prieten din copilărie. Îşi spuseră numele, apoi fiecare plecă în direcţia lui, având în suflet speranţa revederii.
Ea nu îşi mai amintea ziua de dinainte. Tot ce avea în minte era numele lui… 
