De m-ar întreba cineva vreodată ce doare mai tare, aş spune că amintirile şi cuvintele.
Când citesc anumite cuvinte aş vrea să nu ştiu citi…
Când îmi amintesc ceva aş vrea să nu îmi mai pot aminti..
Doare!
Şi să mă doară!
Eu singură m-am pedepsit. Eu! Nu pot da vina pe nimeni…
Continui să citesc şi să recitesc cuvinte care îmi fac rău. Fac rău sufletului.
Continui să visez şi să sper… şi ştiu că nu e bine. Ştiu că îi fac rău sufletului…
Dar eu continui…
Aş vrea să-mi las sufletul să plece, oriunde vrea el… Să cutreiere mările, să cunoască alte suflete rătăcite. L-aş lăsa să iubească căldura Soarelui… L-aş lăsa să vadă cum e să trăieşti. L-aş lăsa să iubească… L-aş lăsa să preţuiască celelalte suflete. L-aş lăsa liber.
Şi voi rămâne doar eu, doar trupul. Şi voi trăi alături de celelalte trupuri fără suflet… Voi număra zilele până la… infinit?! Sufletul nu cred că va mai dori să se întoarcă vreodată la mine… L-am chinuit…
Citesc cuvinte scăldate în miere… ştiu că sunt aşa, doar sunt despre dragoste, iubire, vise… dar eu le resimt ca nişte cuvinte amare care îmi intră în sânge şi care nu fac altceva decât să se strângă în jurul inimii şi să o sufoce. Încerc să nu mai citesc, dar nu pot. Nu mă pot opri. Singură îmi fac rău. Citesc, îmi şterg lacrimile… şi continui să citesc.
Mă deranjează dar tac.
Îmi pare rău, dar e cam târziu…
Speranţa… moare ultima?!
Îmi e frică să mai spun ceva acum. Îmi e frică că aş putea face ceva mai rău.
Nu, nu ştiu multe… Nu ştiu mai nimic. Te las să mă înveţi.
Dar… oare e prea târziu?.
Te aştept.”
Termină de scris şi aşeză stiloul lângă agendă… Privi scrisul şi închise agenda. Se aşeză în pat încercând să adoarmă, dar gândindu-se la aceeaşi persoană… sperând că ziua de mâine va fi mai bună.
