“Azi xx.xx.xxxx, despre timp, vis şi amintiri…
Par nebună. Nebună după îmbrăţişarea ta, după buzele tale, după vocea ta…
Ahh!! Pozele astea… o să le dau foc într-o zi numai ca să scap de privirea ta care parcă mă urmăreşte, să scap de buzele tale care parcă îmi cer să fie atinse… să scap de chipul tău care mi-a otăvit inima şi sufletul şi toate gândurile…
Ţi-am zis că sunt nebună. Nu pot face asta. Pe tine… pe tine te pot asemăna cu…
… cu o zi de vară în care niciun nor nu se găseşte pe imensul albastru…
… cu cel mai gingaş şi mai parfumat trandafir…
… cu un val rece şi spumos care se sparge de stâncile fierbinţi…
… cu orice îmi place pe lumea asta şi tot nu ar fi suficient.
Şi de aş putea scrie povestea noastră aş scrie-o cu litere mari, apăsate şi frumos conturate. Aş începe cu “a fost odată ca niciodată” şi aş încheia cu “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Dar ceea ce poate fi scris între aceste formule nu pot decide eu şi nici tu… poate timpul şi destinul… sau poate noi.
Aş vrea să opresc nisipul din clepsidră. Aş vrea să nu mai curgă. Să stea pe loc…
Aş opri timpul doar pentru a te face să zâmbeşti.
Aş opri timpul doar să-ţi sărut buzele până când vom considera că e timpul să punem în mişcare nisipul din clepsidră. Poate să treacă o zi, o lună, un an… o veşnicie până când vom da drumul timpului.
Şi de am da drumul timpului te-aş mai ţine puţin de mână doar ca să rememorez clipele care au trecut.
Clipe care s-au dus spre capătul lumii şi au căzut în abis. În abisul amintirilor…
Doar visez. E un vis absurd. Un vis în care sper… un vis în care visez. Un vis în care totul e frumos.
Un vis ciudat în care totul e perfect. Tu eşti perfect. Şi nimic altceva nu mai contează…
Da, sunt nebună iar ideile mele nu au logică… Dar sunt doar nişte idei nebune.
Şi lipi alături o fotografie cu el… fotografie cu o urmă de ruj. Doar e o nebună, nu?
