Mânjesc pagini de jurnal

                         “Când e linişte în jurul meu, gândurile şi ideile mă inundă. Îmi trasez în minte schiţe destul de complexe de monoloage, chiar şi întâmplări duse la extrem… toate pe un fond muzical şi decor adecvat. Uneori m-aş opri năucă în mijlocul străzii şi aş nota frânturile de idei ce-mi vin pe moment. Fac o introspecţie a vieţii pe care o ştiu doar eu, cea la care au acces doar câteva persoane…
Încrederea e cel mai de preţ lucru… la fel şi iubirea, respectul…
Interesant, nu?
Un amalgam de idei aşteaptă liniştite să fie dezvoltate şi înşirate rând pe rând. Îşi aşteaptă rândul sub forma unei liniuţe de capăt, frumos conturată şi reliefată.
Scriu, amestec imagini, înşir idei şi cuvinte fără vreun sens, creez întâmplări şi visez.



Am văzut curcubeul în timp ce stăteam la o cană de cafea cu mult lapte condensat şi un biscuite, pe un nor, cu un înger cu aripi argintii şi două stele în loc de ochi. Dinţii îi erau de vampir, iar ghearele de vârcolac. Ştiu, urât mai era! Mi-a spus că în curând voi face o călătorie, dar cine să creadă un înger hidos ca el? Aşa că mi-am băut ultima gură de cafea şi am îndesat şi ultima bucată de biscuite în gură, lăsând câteva firimituri să cadă.

Şi apoi eram acolo, la o trecere de pietoni, în timp ce semaforul era roşu şi lumea parcă trecea pe lângă cu viteza melcului. Scenă desprinsă din filmele romantice prost făcute, cu actori neplătiţi şi decor ce nu reuşea să te dea peste cap. 

Acum aş ruga acea arătare ciudată să-mi mai zică şi alte lucruri ce mi se vor întâmpla. Poate voi fi bogată în viitor, poate voi fi o persoană importantă în societate, poate voi avea o familie şi vom fi cei mai fericiţi… Poate!

Spitalul Judeţean. Loc infect. De asta nu mi-a zis arătarea cu stele în loc de ochi. Cred că era destul de important şi asta. Cred…

Dar un lucru trebuia să mă înveţe: “Cum să nu plângi”. De ce? Numai oamenii slabi plâng, iar eu nu vreau să mai plâng.
Da, ştiu, nu voi putea… Unde mai e acea plăcere sadică, dacă pot spune aşa, de a plânge ore în şir pentru cine ştie ce motiv? 

Pe undeva pe acolo, în adâncul sufletului meu, cred că am cam înnebunit… sau poate se întâmplă ceva. O schimbare, un blocaj, poate o cădere de calciu… Nu am de unde să ştiu exact.

Nu ştiu de ce nu am curajul să fac toate lucrurile pe care mi le propun şi nu doar să visez că le-aş spune sau face. Am avut şansa, dar nu am avut curajul… Când o să am curajul, nu o să mai am şansa. Ciudată mai e viaţa asta, pe bune… Îţi dă o zi superbă şi apoi, când te prinde cu garda jos, te loveşte atât de tare încât ţi se taie răsuflarea şi te întinzi pe jos de durere… 

Ştiu că am idei ciudate şi împrăştiate, că pot abera într-un mod destul de grav despre orice (sau aproape orice), că pot visa fără graniţe… de la: a zbura pe un unicorn, până la o noapte în doi şi un omor bine pus la cale… 
Îmi pare bine, într-un fel, că nu pic în monotonie… Ar fi culmea la imaginaţia mea, pe bune!
Aşa că mai înşir şi pentru data viitoare câteva idei, dar până atunci mai e.

Închei încă o pagină din jurnalul vieţii mele mirobolante. La prânz am întâlnire cu un Spirit al Naturii. E brunet, ochi căprui, înalt, cel mai fermecător zâmbet şi cele mai călduroase braţe.
V-am pupat!”