*Este o poveste care iese puţin din tiparele poveştilor de până acum, dar asta nu înseamnă că e ceva rău.*
Autor: Carol
Matei sta in blocul de langa! Il stiu de ani de
zile! De cand prin spatele blocurilor aveai loc sa incropesti adevarate
finale de “la malai” intre scari, scoli ori chiar cartiere. Noi ne
vedeam de ale noastre, ne certam care sa fi fost Dukadam si care Georgescu, ne
injuram de mame, ne impacam ceva minute mai tarziu cand se punea problema “postitului” vreunui sifon si asteptam cu infrigurare ca vreunul mai
instarit dintre noi sa ne aduca “Povestiri din gara” inregistrat pe
magnetofon ori doamne ajuta, “The dark side of the moon” pe caseta.
Matei
era tot timpul o aparitie aparte. Noi vorbeam de Rambo 2, el ne intreba
capitala Mali, noi il intrebam de Dinamo, el de Dallas 63, noi ne zgarceam la
tigari, el facea cinste tuturor, chiar si celor pe care nu ii cunostea, in ziua
de salariu. Multi dintre noi au baut prima bere, in adevaratul sens al
cuvantului, din banii lui Matei, ascultand, fermecati, cu ochii nostri mari
parca atintiti asupra buzelor lui sa nu cumva sa ne scape vreun diftong – ascultand
ceea ce insemna cu adevarat caderea comunismului, despre presupusele avantaje
ale monarhiei, despre Franta secolului 19 – la dracu, multi din grupul
nostru au facut cu adevarat impresie in momentul in care ni se preda la scoala
revolutia lui Tudor – stiam mai toti, gratie lui Matei, ca in acelasi an, ceva
mai devreme, murise Napoleon. Cu mintea nostra inca necoapta nu puteam
intelege mare lucru din spusele lui, aveam cu totii 10-12 ani iar el
aproape de 20 – cu toate astea stiam cu totii ca ceva nu este in regula cu el.
Spun in regula pentru ca, poate nu stiam asta atunci dar cu siguranta o stiu
acum, in orice pretinsa republica normalitatea e data de majoritate – iar Matei
era orice altceva mai putin normal. Noi ne certam si ne puneam sa juram pe
Biblie ca a fost sau nu gol – el ne intreba: “Daca ne-am fi nascut cu
totii in Grecia Antica ori in Suedia secolului X am fi ajuns prin definitie in
Iad ?”, noi incercam sa il impresionam stiind de unirea lui Cuza –
el ne radea in fata explicandu-ne ca nimeni din cei ce ii stim ori insasi
Romania de azi nu ar fi fost posibile fara Mihai Viteazul, il intrebam curiosi
de ce parintii unora dintre noi nu fac altceva decat sa ne bata ori sa ne
arunce, literalmente, cu oalele de ciorba in cap dupa o betie cu vecinii in scara
blocului – ne spunea, fara a ne menaja, ca suntem o generatie din care multi au
fost nedoriti – un rezultat direct al interzicerii avortului – Matei era
altceva! Imbratisase cunosterea – nu se oprise la comunism fara a sti si
alte forme ale totalitarismului in sine, nu se oprise la Napoleon fara sa afle
si de maresalul Ney, ori Bernardotte (insusi parintele actualei dinastii regale
suedeze), nu ne umplea urechile cu vorbe goale decupate din reviste ponosite
despre Ludovic XIV ori Richelieu fara a sti de Turenne ori Conde ori insusi
Henric al IV si toata cronologia bourbonilor, considera ca nimic nu poate fi
mai drag omului decat insasi libertatea de exprimare si numea democratia
incipienta din 90 un “dar drag al sacrificiilor din veacurile
trecute”, credea ca potentialul oricarui individ este cu adevarat
infinit si oricare din noi va avea sansa imortalitatii ori a nemarginitei paci
cu sinele dupa ce ne vom scutura de jugul religiei ori al prejudecatii, Matei
ne fermeca vorbindu-ne de rasism, de xenofobie – ne spunea ca nu putem uita
veacurile sub ocupatie otomana caci asta ar insemna ca insasi truda strabunilor
a fost in zadar iar sangele lor a udat pamantul degeaba – ne indemna totusi sa
nu incadram orice individ intr-o categorie fara a vedea daca meritele sale
personale nu se vor fi ridicand deasupra oricaror ochi orbiti de cliseu,
prejudecata ori generalizare, credea ca drumul fiecaruia se termina cu “viermii din pamant” astfel ca oricare din noi trebuie sa profite
de aceasta sansa pentru a fi imbratisat de posteritate…..
Matei este acum un alcoolic! Nu am mai vorbit in
adevaratul sens al cuvantului de ceva ani de zile totusi, cand am facut-o, am
inteles totul. Matei a renuntat sa mai spere. Imi spunea articuland
cuvintele pe jumatate si emanand miresme de distilerie de vodca
ieftina : “Fratele meu, preferam sa fiu prost, da’ prost rau,
nu asa”. Oare cati Matei mai spera cu adevarat ?
