* Postare scrisă de Anonim
– Leyla, stai..
– Lasă-mă în pace! Cum ai putu să-mi faci aşa ceva?
– Dar, Leyala… eu tot pe tine te iubesc.
– Cum poţi spune asta? Cum poţi să mai spui asta? Dacă mă iubeşti te rog să-mi explice ce căuta acea fiinţă în casa asta, în braţele tale! Spune-mi!
Tânăra fată se uita în ochii lui, dar acesta nu avea curajul să mai spună ceva. Lacrimile tinerei i se scurgeau pe obraji şiroaie. Ochii ei albaştrii păreau că se scurg, iar buzele sale cărnoase erau roşii ca sângele. Părul ei blong şi buclat îi încadra de minune faţa ei rotundă.
– Cum ai putut să-mi faci aşa ceva?
– Leyla, draga mea, chiar nu-mi pot explica ceea ce s-a întâmplat.
– Da, ai dreptate. Chiar nu-ţi poţi explica cum a ajuns târfuliţa asta în casa noastră. O fi apărut ca prin magie în casa asta, în patul ăsta, în braţele tale.<
Era atât de sarcastică şi ironică. Lacrimile i se opriseră, iar o stare de nervi puse stăpânire pe ea. Dorea să lovească. Poate chiar pe el, cel care îşi bătuse joc de sentimentele ei.
– Am fost o proastă, iar tu ţi-ai bătut jos de sentimentele mele. Ah… idioata de mine. Cum am putut să cred că un tip ca tine va fi interesat toată viaţa lui de mine?<
– Dar Leyla, nu mi-am bătut joc de tine niciodată.
– Nu, nu ţi-ai bătut joc. Doar m-ai înşelat cu alta. Eu sunt un copil. Sunt o proastă. O orfană. Asta sunt. Ştii ceva? Eu am plecat din casa asta, din viaţa ta. Descurcă-te!
– Dar Leyla, stai!
Dar era prea târziu. Leyla plecase trântind uşa cu putere în urma ei.
– Leyla, Leyla!!
Inima îi bătea cu putere. Sângele îi fierbea în vene. Era plin de nervi. Nici el nu ştia ce îl determinase să facă ceea ce tocmai făcuse. Dacă ar fi putut da timpul înapoi, cât de bine ar fi fost…
