* Poveste scrisă de Anonim
Stătea cu sticla de whisky în mână şi se gândea la Leyla. Leyla probabil era departe acum. Prea departe de el. Leyla, frumoasa lui iubire. Tânăra care îl fermecase din prima clipă.
Nu avea nici 12 ani când el a dat peste ea. Crescută în praf, nemâncată, bătută constant. Când o întâlnise prima dată pe Leyla el era un jurnalist tânăr şi chipeş de 27 de ani trimis într-un sat din Turcia pentru a realiza un articol despre oamenii de acolo, despre obiceiurile lor, despre sărăcia lor… Ajuns acolo a fost uimit să vadă atâta sărăcie şi tristeţe. Oamenii trăiau în cocioabe construite din lemn sau pământ. Vestimentaţia lor era asigurată doar de o cârpă care încerca să le acopere corpurile murdare şi prăfuite. Copii plângeau de foame. Nu exista apă potabilă, doar cea dintr-un râu… Atât adulţii cât şi copii se hărneau doar cu peşte şi fructe. Tot acest peisaj semăna din ce în ce mai mult cu unul din Asia sau Africa. Copii deformaţi, chinuiţi, înfometaţi şi murdari… Nu se putea ca un asemenea peisaj dezolant să nu lase o mică amprentă pe sufletul oricărui om.
O tristeţe aparte pusese stăpânire pe sufletul lui când văzuse pentru prima oară chipul tinerei fete. Umbla cu picioarele goale, cu o cârpă care încerca să-i acopere corpul micuţ şi murdar. Avea chipul plin de praf, dar buzele ei roşii şi cărnoase se puteau observa chiar foarte bine. Părul ei era îmbâcsit şi încâlcit, dar încă se mai observa că era blond. Ochii ei albaştrii şi mari păreau două safire rătăcite. Erau atât de luminoşi în comparaţie cu murdăria de pe chipul ei… Ţinea într-o mână un cap de păpuşă vechi, uzat şi murdar. Probabil singura ei jucărie… Ochii ei mari şi curioşi erau aţintiţi asupra lui. Acel tablou dintre el, om al lumii civilizate, îmbrăcat bine, curat, căruia nu-i lipsea mâncarea şi dintre ea… o fetiţă a mizeriei, fără haine sau mâncare înconjurată de sărăcie şi foamete era de nedescris. El era pata de culoare în acel mic sătuc. Era atât de emoţionat de prezenţa fetiţei. Încerca să se apropie de ea, dar ea fugea asemenea unui câine sperios. În acea zi nu se apropiase de el. Îl privea de la distanţă. El era înconjurat de copii şi de adulţi de toate vârstele. Numai ea stătea retrasă cu capul de păpuşă murdar privind spre el, spre chipul lui. Ochii lui căprui, părul lui de un şaten închis poate chiar negru, privirea lui blândă şi calmă, blândeţea cu care le vorbea oamenilor… toate acestea o făceau să suspine şi să se ruşineze de fiecare dată când privirile li se întâlneau.
