*Poveste scrisă de Anonim
Lunile treceau iar David era în Londra şi Leyla tot în Turcia. Trecuseră mai bine de 6 luni de când nu o mai văzuse pe Leyla şi simţea un dor imens cum îl apasă. Mai privea uneori o fotografie cu ea de pe biroul lui plin de hartii.
Era o dimineaţă plăcută se sâmbătă. Era răcoroasă. Era perfectă. David sătea în fotoliu fumând o ţigară cu laptop-ul în braţe. Televizorul mergea în neştire pe un post de ştiri. David era absorbit de informaţiile de pe internet, dar ceea ce tocmai auzea acum la televizor aproape îl făcu să-şi scape ţigara. Erau ştiri de ultimă oră prezentate de o doamnă cu părul negru şi cu nişte ochi mari, căprui şi luminoşi.
“În urmă cu câteva momente am primit o informaţie de ultimă oră. Un sat din Turcia se pare că a fost ţinta unui atac terorist. Încă nu am aflat cu exactitate care sat…”. David tremura. Spera să nu fie satul Leylei. Spera el, dar spera degeaba. Femeia cu părul negru frunzări nişte hârtii şi anunţă vestea sfâşietoare pe care David nu dorea să o audă.
“Se pare că acest sat e chiar acela care a fost din sărăcie de un jurnalist…”. Cuvintele i se păreau lui David îngrozitoare. Tremura, i se întunecă privirea şi puse mâna pe telefon şi rucsac.
Se pare că norocul îi surâdea. Mai prinsese un loc în avionul spre Turcia…
Ajuns în sat, nimic nu mai era la fel. Totul era distrus. Câţiva oameni mai rămăseseră pe acolo, printre resturi. Nimic nu mai era la fel… David alergă către primul om. Îl privi în ochi şi îl întrebă unde e Leyla… Nu dorea să afle cruntul adevăr. Niciodată nu ar fi acceptat ca Leyla să fie moartă. Omul nu ştia unde e Leyla. Nu ştia dacă aceasta murise sau era doar la spital. Spera ca Leyla să fie bine. Trebuia ca Leyla să fie bine. Nici nu dorea să-şi imagineze că Leyla murise. Nu se putea ca Leyla să moară… Niciodată… David se îndrepta spre cocioba unde locuise Leyla. Se uită peste toate acele resturi şi căzu în genunchi. Tot ce era frumos avea mereu un sfârşit. Totul. Observă printre resturi păpuşa pe care i-o dăruise el. Era murdară. O luă şi îi mângâie faţa şi părul…
– Leyla, vreau să cred că eşti bine… Vreau să cred că încă trăieşti…
