“- Şi orice s-ar întâmpla… vei rămâne în inima mea şi în alţi ochi căprui nu mă voi pierde şi nici nu mă voi încrede.”
Apoi buzele li se uniră în cel mai dulce sărut, un sărut ce le va aduce aminte de acel moment… când… pe peronul unei gări, sub lumina unui felinar ce îi învăluia… în puterea nopţii legămintele au fost făcute urmând să fie respectate până la următoarea întâlnire.
“- Să nu mă uiţi…”
Nu şi-ar fi dorit ca el să o uite… niciodată. Putea uita lucrurile simple, lipsite de importanţă… dar nu ar fi vrut să o uite. Şi ar fi lăsat un semn ca să nu fie uitată. L-ar fi sărutat încet, l-ar fi îmbrăţişat cu multă căldură şi i-ar fi şoptit două cuvinte… Poate că toate astea reprezentau cel mai puternic semn ca să nu fie uitată…
Îi zâmbi cum numai el ştia şi îi promise că nu o va uita, că va rămâne măcar o mică parte din ea în sufletul lui… orice s-ar întâmpla.
Îi ridică faţa din pământ… şi îi şterse o lacrimă…
“- De ce plângi?”
“- Îmi va fi dor de tine…”
O strânse în braţe iar ea îi auzi inima bătând, ceea ce o făcu să se liniştească… Atâta timp cât inimile lor băteau, nu se puteau uita…
“- Eu o să plec… Îmi promiţi că o să fii cuminte?”
“- Da.”
O mai sărută pentru ultima dată înainte să plece… Îi promise că orice s-ar întâmpla nu o va uita…
Şi plecă…
Privea absent peisajul cufundat în întuneric… Privea luna cea mare încojurată de zecile, chiar sutele de stele ce licăreau… îşi muşcă buzele şi simţi gustul dulce lăsat de buzele ei… Îşi aminti de lacrima ei… şi de promisiune… simţi braţele ei în jurul trupului… simţi un dor puternic…
Zorii zilei îi prinse unul în braţele celuilalt… Nu puteau sta separaţi… Nu se putea ca două suflete ca ale lor să stea separate… Ar fi fost împotriva oricăror reguli ale Iubirii…
