E cumplit de rece, unde sunt ? M-am trezit peste noapte captiva in aceasta bula ciudata. Privesc buimaca in jur si peretii parca se strang in jurul meu. Nu-mi mai simt incheieturile mainii si trupul mi-e amortit de raceala inimii mele. Sunt inchisa in odaia sufletului meu. Sunt pereti uriasi de sticla si destul de aburiti. In spatele lor se gaseste rasuflarea oamenilor pe care se presupune ca-i iubesc, dar eu nu prea ii mai aud. O mana de barbat incearca sa ma traga in afara. Mi-e prea necunoscut asa ca-l reneg imediat.: ” Pleaca, ma descurc cu propia nebunie. Nu-i nevoie de doi.” Prea pazea prin colturile inimii mele, probabil astepta sa intre ca sa darame totul prin imprejur. Imi ascult doar tacerea care-mi canta in surdina. Un oftat de-al meu adanc mai cutreiera fortareata din cand in cand. Chipul mi-e fad, lipsit de expresivitate, nici urma de culoare. Este blanc totul in suflet, nu are ce sa-mi schiteze nici macar un zambet. Nu simt nimic, doar detasare totala de orice turbulenta sau emotie din exterior. E sec, si totusi…ma simt in siguranta. Inima e bolnava, sufera de impotenta si nu asteapta sa devina functionala, n-are nevoie de medicamente sau un colac de salvare.
Exista zile cand o rana mai veche sangereaza pana la refuz, dar nici asta nu mai doare atat de tare…am atins cota maxima de indiferenta. Doar diavolii mai apar neinvitati si danseaza cu mine cand ma imping catre o noua nebunie. Te hipnotizeaza. Ma prind in dansul lor poetic intr-un peisaj de vis si dupa, ma indeammna sa manjesc totul cu pacatul meu. Totul e asa cum mi-au prezis. Te trec anii si tu tot aici esti…
” Copila mea , tu cu sufletul tau cald si primitor, sa tii minte ca nu-mi lipsesti !
