Era 7 şi jumătate dimineaţa şi era încă întuneric. Afară ningea. Ea era în întârziere – nu avusese nici un chef să părăsească patul cald şi să-l schimbe cu gerul de afară.
Uitasem cum e să mergi prin ninsoare… O, Doamne, chiar trebuia să ningă? Urăsc furnicile astea albe şi reci ce zboară peste tot şi-mi lovesc faţa! Şi uite, te uiţi în sus – totul alb, pur, frumos, iar când te uiţi în jos acelaşi noroi şi aceleaşi bălţi… eww! Oribil!
Un fulg uşor de zăpadă i-a atins nasul înroşit deja de frig. Într-o clipă toate gândurile despre zăpadă şi noroi, tot negativismul din ea se evaporă şi începu să zâmbească. Se simţea ca un copil acum. Merse mai departe zâmbind şi gândindu-se la lucruri frumoase.
Mâinile îi îngheţau pe dosarele ce le ducea în braţe. Mănuşile pe care el purta erau mai mult de aspect, pentru că folositoare nu prea erau: aveau degetele decupate, deci nu ţineau deloc de cald. Şi le cumpărase doar pentru că erau pufoase. Unul din miliardele de fulgi de zăpadă ce cădeau din cer îi intră în ochi. Din instinct, ea închise ambii ochi. Când îi deschise, ambii lăcrimau, iar vederea i se înceţoşase şi nu mai vedea clar pe unde merge. Mergea pe unde credea ea că ar trebui. După câteva secunde se lovi de ceva sau cineva şi îşi scăpă toate dosarele şi hârtiile pe jos, în teribila umezeală. Ăproape căzu şi ea pe jos.
– Vai, îmi cer scuze, sunteţi bine domnişoară?
Hmm… îmi place vocea asta. Şi accentul…
– Aproape. Toate foile mele sunt ude şi trebuia sa predau lucrarea asta azi dupămasă…
– Îmi cer mii de scuze… dar ar trebui să fiţi şi dumneavoastră mai atentă pe unde mergeţi.O, nu, de ce am spus asta?! M-am făcut de râs!
– Da, ştiu, dar… zăpada… Ce frumos e băiatul ăsta!
– Există vreo modalitate prin care m-aş putea revanşa, domnişoară… ? Spar să-mi spună cum o cheamă… E aşa drăguţă!
– A.
– G., îmi pare bine! Bun, acum tre’ să nu fiu fraier şi să o invit în oraş. Of, ce rost ar avea?! Oricum o să mă refuze…
– Nu prea ai cum să te revanşezi G.. Acum, dacă nu te superi, sunt în întârziere. Fir-ar fix azi trebuia să mă trezesc aşa târziu…
– Te pot chema la o cafea măcar? Când ai timp, nu acum… Uite c-am făcut-o şi pe asta!
– Ăăăh… spune da fraiero, spune da!!!… păi… da, bine.
– Stai. Cum pot să dau de tine?
– G. chiar mă grăbesc…
– Bine, o să te însoţesc până unde ai de mers şi vorbim pe drum. Sper să nu-i par un ciudat.
– Ăă…ăă…bine.
– Deci, unde mergem?
– Trebuie să ajung în centru în 15 minute.
– Da, să trăiţi, acolo mergem!
Ambii râseră. Pe drum povestiră multe lucruri, de genul unde or să bea o cafea, ce fel de cafea va fi, dar nici unul din ei nu se gândi să-i ceară celalaltuia un număr de telefon, o adresă de e-mail, ceva ca să poată da unul de altul din nou. Când ajunseră în centru şi trebuiau să se despartă G. îi zâmbi frumos.
– Ne vedem mai târziu, G.,
– Stai! Cum… cum dăm unul de altul? Nu mi-ai dat nici un număr de telefon, nimic…
– Oops! Greşeala mea.
A. îi scrise numărul său de telefon pe colţul unei hârtii ude cu un scris tremurat şi rupse hârtia întinzândui-o.
– Sper să-mi descifrezi scrisul.
– Sper şi eu.
– Ne vedem, ciao!
G. nu mai apucă să spună nimic. Ea se întoarse şi plecă grăbită. După zece paşi îşi simţi telefonul vibrând în buzunar. Mesaj de la un număr necunoscut: „Să ai o zi bună! G.”. Îşi continuă drumul zâmbind. 
